https://faculty.washington.edu/chudler/hist.html

  

CILII SI FLAGELII                            

CILII sunt niste proiecții mobile ale suprafetei celulare, avand forma de perisori scurti si numerosi. Fiecare cil este format dintr-o pereche de microtubuli centrali,  in jurul carora  se dispun restul microtubulilor lipiti doi cate doi, in 9 grupe. Fiecare cil este invelit de membrana celulara si ancorat de aceasta  printr-un corpuscul bazal.

Spre deosebire de microvili – care maresc suprafata membranelor si participa la absorbtie, cilii determina miscarea si inaintarea unor particule/ lichide de-a lungul suprafetei celulare.

Celulele tractului respirator sau ale tractului genital prezinta cili ce determina inaintarea mucusului incarcat cu diferite particule.

    FLAGELII sunt sructuri asemanatoare cililor dar au lungime mult mai mare. Spre deosebire de cili, flagelii asigura deplasarea celulei insasi. La om singura celula cu flagel este spermatozoidul.

CITOSCHELETUL

             Citoscheletul este un „schelet” proteic ce confera citoplasmei rezistenta si flexibilitate;

-       cuprinde microfilamente, filamente intermediare si microtubuli;

Microfilamentele sunt cele mai subtiri componente citoscheletice care se gasesc la periferia celulei. Contin actina asociata cu  miozina si participa la miscare si suport mecanic. Sustin microvilii sau pot determina modificarea formei celulei.

Filamentele intermediare sunt ceva mai groase decat primele, contin proteine diferite, participand la ancorarea organitelor dar si la atasarea celulelor unele de altele.

Neurofilamentele din axon stabilizeaza fibrele nervoase.

Microtubulii sunt filamente groase ce contin tubulina si asamblarea este initiata de centrozom. Ei determina transportul organitelor si al veziculelor, miscarea cromozomilor in diviziune, formeaza cilii si flagelii.

GENERALITĂȚI DESPRE SOLUȚII

Pentru a înțelege pe deplin cum funcționează celulele vii, e imperativ să deținem câteva cunoștințe esențiale de chimie și fizică. În cele ce urmează voi face o scurtă descriere a soluțiilor.

Orice solutie este un amestec de mai multe componente, avand doua asa numite faze:

1.      faza dispersata: substanta dizolvata

2.      faza dispersanta: mediul de dispersie

Dispersia = fenomenul de imprastiere a moleculelor

In functie de raporturile dintre cele doua faze, solutiile pot fi moleculare si coloidale.

Solutiile moleculare sunt omogene, avand faza dispersata sub forma de molecule simple raspandite uniform in faza dispersanta.

Solutiile coloidale sunt acele solutii in care faza dispersata formeaza agregate moleculare inconjurate de o pelicula a mediului de dispersie, alcatuid formatiuni numite micele. Aceste solutii sunt sisteme heterogene. Micelele au incarcatura electrica identica, de aceea se resping, fapt ce le asigura dispersia.

Solutiile  coloidale in care cele doua faze sunt lichide se numesc solutii emulsoide (coloizi hidrofili) si pot fi de doua tipuri: soluri si geluri;

Solurile: au micele mici, mai dense decat mediul de dispersie si sunt instabile, putin vascoase.

Gelurile: au micele mari, putin dense, au mediul de dispersie in cantitate mica, stabil si foarte vascos.

RENASTEREA 

Renasterea a fost pe deplin o binecuvantare pentru toate stiinte, un aer proaspat, o dezlantuire - o punte de legatura intre Evul Mediu si Perioada Moderna. Ideile Romei si Greciei antice au reinviat si studiul stiintific al fiintei umane a acaparat atentia.

Figurile centrale ale Renasterii au fost Leonardo da Vinci si Andreas Vesalius, ambii realizand opere monumentale in Anatomia Umana.

Voi reveni cu o descriere mai ampla a vietii si operei acestor doi titani, mai tarziu. Pentru a avea o continuitate in cele scrise pana acum, voi apela la cateva chestiuni generale.

Leonardo da Vinci (1452-1519)  a fost fara indoiala geniul, artistul, inventatorul, omul de stiinta. Cu toate acestea timpul sau in domeniul anatomiei umane a venit foarte tarziu.  A realizat sute de schite anatomice si desene exacte  bazate pe disectii.  Se spune ca L. da Vinci a cunoscut si descris la fel de bine sau chiar mai bine decat Vesalius, misterele corpului omenesc si inaintea acestuia (Vesalius se naste cu 5 ani inainte de moartea lui Leonardo) dar toate insemnarile sale au ramas nedescoperite pana in sec. al XIX-lea.

Andreas Vesalius (1514 - 1564) – cel care a fost desemnat „parintele anatomiei umane” – publica la doar 29  de ani (1543) al saptelea volum din lucrarea monumentala De humani corporis fabrica (Despre  Structura Corpului Omenesc),lucrare ce va da startul medicinei stiintifice bazate pe dovezi anatomice si va suprima suprematia Bisericii Catolice care a fost pusa in fata faptului implinit. Dovezile erau incontestabile si accesibile chiar si profanilor.

Toate desenele si schitele din lucrarea lui Vesalius au fost realizate de Jan Stephan Kalkar, studentul lui Titian.

Surse de documentare:

Adams, F. The complete Works of Hippocrates. Adams, F. ed. Baltimore, Williams & Williams, 1939. pp. 1-10.

Anson, B. J. Moris Human Anatomy- A complete systematic treatise. London, Mcgraw Hill, 1-20, 1908.

Badoe, E. A. Brief history of surgery. In: Badoe, E. A.; Archampong, E. Q. & Jja, M. O. A. Principles and practice of surgery including pathology in the tropics.

1st ed. Tema, Ghana publishing corporation, 1994. pp1-

Edelstein, L. The History of Anatomy in Antiquity. Temkin

O.; Temkin, C. L. eds. Ancient Medicine. Baltimore,

Johns Hopkins Press. 1-23, 1967.

Gordon, G. L. Medicine Throughout Antiquity. Philadelphia,

FA Davis Publishers. 589-608, 1949.

Mettler, C. Medicine in Alexandria. In: Mettler F, e. History

of Medicine. Philadelphia, The Blakiston, 1947. pp.

331-3.

O’Malley, C. D. Andreas Vesalius, count palatine. Further

information on Vesalius and his ancestors. J. Hist. Med.

Allied Sci., 9:196-223, 1954.

Phillips, E. D. Greek medicine. London, Thames and Hudson.

4-33, 1973.

ANATOMIA IN LUMEA ARABA

Desi islamul are se pare un rol mai putin obisnuit in istoria tumultoasa a antomiei umane, nu putem ignora contextul in care aceasta a avut loc.

Biserica Crestina a dorit cu orice pret sa distruga orice urma a descoperirilor anatomice si sa incatuseze libertatea de exprimare a omului mai ales in privinta stiintelor. In acest context, arabii salveaza documente pretioase din ruinele Imperiului Roman si le duc in Tarile Arabe. Aici, toate lucrarile lui Aristotel, Hippocrate, Galenus au fost traduse si pastrate pana in secolul al 13-lea e.n cand le-au returnat europenilor. 

Claudius Galenus, Galen (AD 131-192)  a ramas in istoria anatomiei ca fiind cel mai mare medic anatomist al lumii antice, dupa Hipocrate.  

S-a nascut in Pergamon in Asia Mica (actual Pergama in Turcia). A studiat anatomia in Grecia si Alexandria si a revenit in Pergamon, unde a fost medicul gladiatorilor. Galenus a scris peste 130 de tratate anatomice dar numai  80 au ramas.

El a realizat multe disectii pe maimute (cele umane fiind interzise) in urma carora a descris multe structuri legate si de anatomia umana (de ex. descrie componentele creierului, venele si arterele, valvele inimii).

Desi prin studiile sale ar fi putut deranja dogmele religioase, totusi  Biserica Catolica nu s-a atins de  Galenus si nu a permis nimanui sa critice lucrarile sale timp de 1000 de ani chiar dupa moartea acestuia. Din acest motiv chiar si unele informatii eronate au fost perpetuate in timp pana in secolul 16 si orice critica adusa era considerata crima. Astfel, fara voia lui, Galenus a initiat perioada neagra a anatomiei umane in care orice studiu de anatomie era considerat erezie.  

‘‘If dissection differed from Galen, it was because nature had changed.’’ Jacobus Sylvus

ANATOMIA IN GRECIA ANTICA

Dupa secole de empirism in domeniul anatomiei umane,  abia in Grecia antica anatomia capata statutul binemeritat de stiinta. Scrierile anatomice si medicale ale marilor filosofi greci vor avea un impact covarsitor asupra gandirii stiintifice ulterioare. Pe masura ce au descoperit tainele anatomiei umane, vechii greci au fost fascinati de frumusetea corpului uman. Dovezi incontestabile au ramas pana astazi - faimoasele statui. Grecia Antica poate fi considerata  „epoca de aur” a biologiei.

Grecii au elaborat un sistem coerent de investigare a structurii corpului omenesc. Studiile sistematice de anatomie umana au inceput in sec al V-lea  B.C ., cu lucrarile lui Alcmaeon (ca. 500 B.C.) si  Empedocles (ca. 490-430 B.C).

Alcmaeon se pare a fost primul care a facut disectii umane in scopuri stiintifice.

Consideratiile acestora s-au dovedit in mare parte inexacte dar pe ele s-a cladit anatomia moderna.

Hippocrates (ca. 460-377 B.C ) continua studiile anatomice dar fara a realiza disectii si a ramas in istorie  parintele medicinei" si autorul arhicunoscutului “juramant al lui Hippocrate” preluat de majoritatea scolilor de medicina.

Aristotel (384-322 B.C) reia disectiile pe animale si face deductii esentiale menite sa corecteze erorile emise pana atunci in antomia umana.

ALEXANDRIA

In secolul al 3 lea B.C., odata cu declinul influentelor grecesti de pe teritoriul patriei mama, Alexandria devine centru cultural si stiintific sub conducerea lui Alexandru cel Mare. Biblioteca din Alexandria a fost cea mai mare si mai complexa biblioteca a antichitatii.

In Alexandria  Herophilus (ca. 335-280 B.C) si Erasistratus (ca. 310-250 B.C) au realizat primele disectii umane elaborate. Herophilus a facut prima disectie publica, fiind interesat mai mult de anatomie, in timp ce rivalul sau Erasistratus, a fost preocupat de fiziologia umana, studiind circulatia sangelui.

Din nefericire majoritatea scrierilor  anatomice din acea perioada au fost pierdute in urma incendiului ce a distrus biblioteca din  Alexandria in anut 272 A.D. 

ANATOMIA IN MESOPOTAMIA

Considerata de multi „leaganul civilizatiei”, Mesopotamia a pastrat dovezi incontestabile despre medicina si anatomie care au rezistat in timp prin intermediul tablitelor cuneiforme. 

Desi in domeniul anatomiei si implicit al medicinei nu au fost pastrate multe asemenea dovezi, acestea au fost suficiente cat sa ne formam o imagine de ansamblu a ceea ce insemna anatomia si respectiv medicina acelor timpuri.  

Tablitele care mentioneaza practici medicale au fost pastrate in biblioteca lui Assurbanipal, ultimul rege al Asiriei.

Cambell Thompson  publica  660 din tablitele medicale asiriene  la inceputul anilor 1920. Analizand tablitele cuneiforne, s-a stabilit ca existau doua tipuri de practici medicale in vechea Mesopotamie: 

Una era facuta de un vindecator numit „ashipu” si era  medicina bazata pe vrajitorie. Un ashipu stabilea ce zeu sau ce demon a cauzat o anumita boala. Tot acesta decidea daca boala a fost cauzata de o eroare a pacientului sau un pacat pentru care a fost pedepsit.

Ashipu putea sa vindece o boala sau sa incerce sa o vindece prin farmece, incantatii, vraji, menite sa alunge spiritul rau ce a cauzat boala.

Un alt tip de vindecator era numit „asu” si era specialist in remediile naturiste. Pentru a vindeca o rana, asu folosea 3 tehnici: spalarea, bandajarea si aplicarea cataplasmelor. Toate aceste tehnici apar in cele mai vechi documente medicale gasite vreodata.  

O alta sursa incontestabila de dovezi privind capacitatile vindecatoare ale vracilor mesopotamieni este Codul lui Hammurabi – o colectie impresionata de legi – unele referitoare la practicile medicale.

Printre legile lui Hammurabi, unele se refereau la practicarea chirurgiei si sustineau ca, un chirurg este responsabil de erorile si esecurile medicale. Astfel, daca chirurgul salva viata unei persoane de rang inalt, primea drept rasplata 10 bani de argint. Daca insa era salvat un sarac, chirurgul primea doar 2 bani de argint.

Dacă o persoană de rang inalt murea, chirurgul era pedepsit cu taierea mainilor, in timp ce moartea unui sclav impunea chirurgului plata corespunzatoare inlocuirii acestuia.

Tablitele medicale mai mentioneaza si diverse medicamente folosite in acea perioada dar a fost imposibil de descifrat deoarece majoritatea erau extracte de plante, rasini sau condimente ale caror denumiri nu s-au pastrat. 

Bibliografie:  

Mesopotamian Medicine

Hector Avalos, Illness and Health Care in the Ancient Near East: the Role of the Temple in Greece, Mesopotamia, and Israel

M.Stol, Epilepsy in Babylonia (1993) JoAnn Scurlock, "Witchcraft and Magic in the Ancient Nar East and the Bible," in Encyclopedia of Women and World Religion

JoAnn Scurlock, "Physician, Exorcist, Conjurer, Magician: A Tale of Two Healing Professionals," Papers of the 1995 Mesopotamian Magic Conference (forthcoming)

Mary Coleman and JoAnn Scurlock, "Viral Hemorrhagic Fevers in Ancient Mesopotamia," Journal of Tropical Medicine (forthcoming)

Journal des Médecines Cunéiformes 

Istoricul Antomiei Umane

Este o certitudine ca - raportat la intreaga istorie a omenirii - omul s-a cunoscut, biologic vorbind,  foarte tarziu!  Inceputurile anatomiei au fost extrem de timide si adeseori eronate iar medicina a reprezentat un instrument empiric de alinare a suferintei, al durerii fizice mai mult.

Anatomia este poate cea mai veche stiinta. Homo sapiens a vrut  dintotdeauna sa stie din ce este alcatuit si sa explice cum functioneaza fiecare parte a corpului sau. Urmele acestor preocupari au disparut in mare parte insa picturile rupestre descoperite, atesta faptul ca omul primitiv facea diferenta intre abilitatile animalelor si cele ale propriului corp: pasarile puteau zbura, omul nu;  animalele aveau “arme” inascute – colti, gheare, coarne, blana, omul avea nevoie de ele...

  Cu siguranta, vanatoarea l-a facut pe omul ancestral un bun cunoscator al organelor vitale si al partilor vulnerabile ale propriului organism. Observatiile initiale – extrem de simple, daca ne gandim la secolele ce au urmat – furnizau omului informatii despre propriul corp: o sageata in inima ducea la moarte, sangele era cald si inchega in contact cu aerul. Treptat, acesta a inceput sa-si confectioneze arme din os, piatra, metal. Tot din acele perioade dateaza si primele practici chirurgicale primitive: trepanatiile.  Unii oameni de stiinta sustin ca aceste practici erau folosite ca ritual de scoatere a spiritelor rele iar altii cred ca trepanatia reprezenta o practica medicala menita sa elibereze presiunea intracraniana si astfel, vindecarea durerilor de cap.

Craniile trepanate reosificate descoperite in siturile arheologice demonstreaza ca pacientii supravietuiau in procent semnificativ.

Picturile rupestre descoperite in pesterile Epocii de Piatra (Stone Age) , vechi de cca  30.000 de ani ne dezvaluie ca omul primitiv cunostea notiuni de baza despre alcatuirea animalelor si comparau trasaturile umane cu cele ale animalelor.

Perioada stiintifica a anatomiei umane incepe odata cu insemnarile anatomice realizate in Mesopotamia pe tablitele cuneiforme ce dateaza de peste 3000 de ani.

Civilizatiile care au urmat Babiloniana, Egipteana, Chineza sau Hindusa nu au facut studii anatomice elaborate deoarece erau interesate mai mult de lumea fantasticului, a mistificarii, a empirismului si se supuneau rigorilor religioase.

Va urma